Ma gandeam putin mai devreme ca nu mai gasesc rostul vietii. Vietii mele, adica. Trecusem printr-un moment din acela ORIBIL, in care pur si simplu nu poti gasi absolut niciun motiv pentru care ar mai avea rost sa traiesti. Nu spun ca mi-a trecut complet, in continuare ma simt rupta in bucatele si buna de aruncat la gunoi dar macar mi-am amintit ca merita sa traiesti pentru a vedea macar o parte din frumusetile lumii. Atat deocamdata. Cat de ciudat. Credeam ca ajungi sa te simti asa dupa o serie de experiente neplacute si nu dupa o faza scurta si confuza. Sau poate s-au adunat mai multe incet, incet, iar eu nu mi-am dat seama cat de rau o duceam de fapt. Habar n-am. Nu mai pot. Am iesit putin afara si nu puteam sa merg normal si parca imi era frica de oameni, eram paranoica. Sunt un monstru. Imi fac mie rau si le fac si celorlalti rau. Indiferent ce as face. Se inrautateste cu varsta. Totul devine din ce in ce mai negru si oamenii incep sa fie dezamagiti de tine. As vrea sa fiu o piatra de râu.
cunosc sentimentul
ReplyDelete